Fapte: Îi încriem pe amândoi din septembrie. Zulufata a avut şansa să fi stat cu mine acasă patru ani, iar Ţichi .. Ţichi intră-n sistem de la doar doi. Şi cum locuim într-un oraş mic, mic rău de tot, cu o singură gradiniţă care are şi creşă inclusă, devine destul de legitim să întrebi mamele cu care te intâlneşti (pe lângă derdeluş :) ) cam cu ce se mănâncă grădiniţa care-i va inghiţi, la rându-i, în regim de program prelungit, şi pe ai tăi.
Intriga:  Deci intreb dacă e bine. “Biiine“, mi se răspunde.
Mai intreb dacă-s supravegheati. Dacă au avut incidente neplăcute cu capete sparte, dinţi fracturati, etcetera. “Nuuu“, mi se răspunde.
Şi mai întreb cum îi pedepseşte – deci nu “dacă”, ci direct “cum”. (că, deh, al 6-lea simţ al meu imi spune clar că nu scapă nepedepsiţi).
“A, îi pune la colţul ruşinii! Şi le dă şi buline!” mi se răspunde. Dar în acelaşi ton, cu zâmbet alb, curat, senin, de parcă aş fi întrebat dacă le dă ceai de tei sau de fructe…
Şi-s şocată. Şocată de seninătatea cu care este acceptat aspectul ăsta al pedepselor.
Deznodamant.. incert: Eu nu-i pedepsesc, nu le dau buline, nici măcar nu îi supun la şantaje mascate. Ai mei nu cunosc regimul ăsta deloc. Şi-s înfiorată. “Înfiorată” am spus, nu înfuriată. Probabil va veni şi vremea când o sa ma infurii.. şi atunci… Atunci ce??

Îmi dau seama că aşa sunt majoritatea grădiniţelor de stat (şi nu numai). Aşa că mă întorc acum spre voi, mamele din blogosferă, şi-ndrăznesc să vă întreb; cum faceţi faţă la asta? Cum vă împăcaţi? O tehnică yoga anume? Cumva procedeul respiraţiei complete? Apelaţi la autosugestie? Sau poate că nu vă împăcaţi şi aveţi un cuvânt de spus, aşa cum aş avea şi eu.. Dar îl spuneţi? Vorbiţi cu educatoarele şi le expuneţi pe şleau că nu acceptaţi aceste metode? Şi, dacă da, cam care-s reacţiile?

Probabil ca deja te-am obisnuit cu blogul meu in care aduc franturi din carti si articole cu subiecte din topul intereselor mele in parintit, dar pe care le banuiesc ca ar fi cumva si de interes general..
Am citit pentru a treia oara “Manualul parintilor eficace” (by dr. Thomas Gordon)… Chiar numa` ce am adormit si ultima fila. Si trebuie, chiar TREBUIE sa-ti spun despre ea!

Stiu, stiu, stiu! Titlul suna de-a dreptul ciudat, nu ma mir de ridica sprancene si stramba nasuri – poate pe buna dreptate acrite de atatea retete de dresat copii (sau parinti). Dar cartea asta e preferata mea in ale relationarii si o recomand din suflet! (am citit/ inca citesc - cumva mai degraba tangential decat paralel cu alte lecturi – si “Copilul competent”/ J.Juul pe care o gasesc foarte, foarte pe aproape). Ba o recomand cu toata caldura posibila, caci imi doresc mai multi copii crescuti cu respect autentic si o societate mai.. mai altfel. Pe sleau; mai responsabila, mai empatica. Cu riscul de a suna prea imnic, marturisesc ca imi doresc viitori adulti cu adevarat bogati, care au ce oferi vlastarelor lor tocmai pentru ca au avut ocazia sa primeasca. Nu ca unii (ok, multi) dintre noi care lupta sa afle what went wrong, ce ar fi trebuit sa primeasca, ca apoi sa dea ceea ce ei insisi n-au avut o viata. Ma-ntelegi? Cam d-aia vreau sa afle toata lumea macar atat cat stiu si eu. Si despre “Manualul parintilor eficace”, bineinteles.
Imi tot rotesc ochii-n arcade, asa ca-n ceasul incert al mortii , si parca nu-mi vine sa cred ca inca n-am adus, aici, pana acum, in mansarda asta a mea pe care o vreau mai putin egocentrista, niciun citat din ea; dar probabil stii si tu cum e atunci cand dai peste o carte prea buna… Stii, nu? Efectiv, daca te pui sa alegi, poate fi cumplit de greu sa te decizi asupra citatului. Scriitura asta e atat de .. eficace , ca o recomand din scoarta in scoarta.
Nu e cu pretentii, ori cu limbaj prea strofocat, nu cu poezie, filosofeli abstracte nici atat, si nici n-o sa ma apuc acum sa ademenesc ca ar fi nominalizata la Premiul Nobel pentru Pace (desi chiar e!), ci doar ca e .. cu mult, mult bun simt. In fine, o sa vezi. Pentru ca, asa cum ziceam inca din startul postului, chiar zic gata; un capitol ici, din fila-n tasta, tot merita adus. O mica transhumanta al carei efort merita fara dar si poate. Un capitol intreg pentru noi toti, ori macar pentru aceia care inca nu se pot lasa convinsi de exclamatiile ilare de pfffoaaa ale uneia care-si spune dulce si sec “gratioasa”.
(Si asa poate o sa inteleaga mai multa lume acel “Extremele in parenting” - pare-se cel mai citit si share-uit post din intregul blog)

Deci pregateste-te pentru un post luung, luuung…. cat un capitol.
Stay Tuned!

Sufletul meu…..

Inceputul educatiei sexuale
Aceasta este perioada -inainte de 6 ani- in care copilul devine constient de diferenta dintre sexe, care la inceput este o diferenta de roluri asociata cu o diferenta a costumului si care nu implica pentru el decat constatarea unui fapt lipsit de orice importanta.
Varsta la care survine descoperirea unei veritabile diferente anatomice este extrem de variabila. In generatiile precedente, in care fetele si baietii erau crescuti total separat, nu rare erau cazurile de ignoranta absoluta in aceasta privinta, mentinuta pentru baieti pana la adolescenta, iar pentru fete pana la casatorie.
Dupa traditia psihanalista (S. Freud, “Trois essais sur la theorie de la sexualite”), descoperirea diferentelor intre sexe constituie un soc, mai ales pentru fetite, care ar considera in mod inconstient absenta penisului ca un fel de inferioritate. Aceasta teorie este astazi pusa de multe ori sub semnul intrebarii. Ceea ce este in schimb indiscutabil, este ca atitudinea parintilor fata de aceasta problema conditioneaza puternic reactiile copilului, chiar a unuia foarte mic. Pe la 3 ani si chiar inainte, curiozitatea ii determina pe multi dintre baieti sa-si manipuleze organele genitale; daca parintii reactioneaza violent si merg pana la a considera  acest gest ca maladiv sau “vicios”, in curand tot ce tine de organele genitale va fi legat, pentru copil, de un puternic sentiment de culpabilitate. Acelasi lucru este valabil pentru orice cuvinte dispretuitoare la adresa femeilor; expresii ca: “Nu plange, asa fac numai fetele” risca sa-l impresioneze neplacut pe baiat, dar mult mai puternic – in sens peiorativ bineinteles – pe surioara lui (mai mica). Dorinta de a fi baiat decurge din aceste atitudini ale parintilor sau din preferinta lor marturisita de a avea “baieti”, pe care multe dintre mame si-i doresc ca primi nascuti.
Sa raspundem la intrebari cu degajare si naturalete
Primele intrebari despre felul in care copiii “vin pe lume” sunt puse tot pe la 2-3 ani si pot sa apara in legatura cu orice; ele semnifica pur si simplu ca inteligenta copilului este acum capabila sa paraseasca prezentul si sa-si imagineze trecutul. Cand pune intrebarea “cum m-am nascut?” el nu este constient de niciun lucru care nu i-ar putea fi spus si lui, de niciun tabu, doar mama care refuza sa-i raspunda sau o face cu jena creeaza in mod artificial o senzatie neplacuta.
Se intampla foarte rar sa vezi un copil de 6 ani punand vreo intrebare la rolul tatalui: astfel, cand un copil pune intrebari despre nastere si sarcina, trebuie sa i se raspunda fara ezitare si neaparat intr-o maniera cat se poate de degajata si de naturala, inlaturand orice solemnitate. Educatia sexuala propriu-zisa, mai delicata, consta in supravegherea permanenta a imaginii despre cele doua sexe care este implantata in constiinta copilului si care il va influenta tot timpul vietii.
Informarea sexuala
Nu se poate incheia studiul acestei perioade fara a aborda problema informarii sexuale; deoarece pulsatiile sexuale nu se manifesta in aceasta perioada, s-a scris uneori ca aceasta informare trebuie amanata pana la perioada urmatoare; credem ca acest punct de vedere este cu totul inexact. Dimpotriva, tocmai in perioada in care copilul este indiferent fata de celalalt sex trebuie completate cunostintele lui asupra felului in care “a venit pe lume”. La aceasta varsta curiozitatea se exprima in mod natural iar raspunsurile nu trezesc nicio emotie.
Dar pe la 8 ani apar intrebarile despre rolul tatalui, semn nu al faptului ca la aceasta varsta copilul este tulburat de probleme sexuale, ci doar ca gandirea lui a atins o dezvoltare suficienta pentru a percepe golurile din ceea ce i s-a explicat alta-data. Intrebarea poate varia de la cea mai brutala, “la ce serveste tata?” si care, la aceasta varsta ii este adresata cel mai adesea mamei, pana la cea mai complexa, “cum se face ca seman cu tata?”. Ea implica pentru mama o dubla constrangere: obligatia de a raspunde si necesitatea de a trebui sa-si stapaneasca jena explicand actul sexual unui copil. Au inceput sa apara numeroase carti pentru a face mai usoara aceasta sarcina. Totusi, un dialog, sau mai curand mai multe si scurte (pentru ca de multe ori copilul uita raspunsul -dovada ca nu este perturbat- si trebuie sa revenim asupra lui) sunt de preferat cartilor. Folosirea termenilor stiintifici ajuta la suprimarea jenei. Tot in aceasta perioada se poate vorbi despre sarcina, de nastere, de fenomenele pubertatii.
Pe la 12 ani copilul incepe sa simta in fata acestor realitati o timiditate tot mai mare si respinge chiar si ideea de a discuta despre ele cu parintii; momentul potrivit a trecut; informarea probabil (si din pacate) va fi facuta de catre prietenii copilului (aceasta nefiind cea mai.. exacta). Interesul lui insa nu devine mai mic, dimpotriva, acesta este momentul de a incepe discutiile care nu vor mai avea nimic in comun cu descrierile anatomice si care se vor referi la problemele morale ale sexualitatii: aici incepe adevarata educatie sexuala. (“Cunoasterea copilului”, Rose Vincent)

Deci o recapitulare repezita, pe chişior pe plecare; suntem parinti degajati, dezbracati total de jena (daca o avem), discutam despre sex cu copiii nostri de preferinta mai curand decat “prea tarziu”, si neaparat fara masti metaforice spoite cu fard roz de genul “trompeţică”, ”piersicuţă”, “cocoşel”. “Penis”, “spermatozoizi”, “vagin”,  ”ovul”, “ovulatie”, “uter”, si tot ce include tacamul peisajului realist raman cele mai cinstite, in locul lor de cinste, intr-un dialog cinstit.
Iar pe final, asa, ca sa ne mai destindem un pic… va las un cu un super clip.. în fine, vedeti voi in ce categorie ii este locul .. Enjoy it!

“(ca mame).. Noi toate vrem ca barbatii sa se schimbe, dar ii crestem astfel incat

Spuneam candva ca e nevoie de a face pace cu trecutul, de a-l intelegere, de curatare si de asumare a ceea ce a fost, ca sa ne putem impaca cu cine suntem astazi, sa devenim astfel capabili a ne lepada de tipare si sa construim un prezent cu adevarat AL NOSTRU; sa iubim autentic si sa putem construi relatii sanatoase intai cu partenerii, apoi cu copiii nostri. Iar pentru ca nu-mi place sa las lucrurile neterminate (sau mai bine corect spus neconturate), o sa continui ideea ce o adusesem intr-un subiect recent deschis, insa de data asta pusa sub lupa psihanalizatoare a lui Salome.
Psihosociologul vorbeste in general despre cuplu, dar sa nu uitam ca si parintii reprezinta, inainte de toate, un cuplu; iar problemele dintre parinti SUNT probleme de cuplu.

Si zic sa incepem asa; de la iubire.

Intre doi indragostiti, iubirea nu poate fi suficienta.. Ea nu se poate multumi cu propria fericire. Are nevoie de calitatea si de creativitatea unei relatii pentru a-si supravietui siesi. (1+1= 3, remember?)
Luand in considerare termenii relatiei, uneori nu va mai fi vorba despre doi adulti care interactioneaza, ci de un adulti si un fost copilas, uneori chiar de doi fosti copilasi pierduti, care asteapta totul unul de la celalalt si care aduc cu sine cereri si asteptari ce pot teroriza prin exigenta lor inflexibila;
“Iubeste-ma, iubeste-ma cu orice pret!”
“Linisteste-ma, asuma-ti nelinistile mele si calmeaza-le, sterge-mi indoielile si asigura-ma ca te voi iubi intotdeauna..”
O alta forta de NEcoeziune sau separare ce tine de capacitatea noastra, sau de lipsa ei, aspect valabil pentru ambii protagonisti, pentru a ne dezlega, pentru a ne putea alia si pentru a deveni un EU nealterat si nealterabil in relatia prezenta…
Daca unul sau altul ramane atasat intr-o relatie semnificativa din trecutul sau, cu mama sau cu tatal sau cu o fosta iubire, daca ramane prea dependent de asteptarile, de dorintele sau de imaginile semnificative din trecutul sau, daca ramane in nostalgia sau sub tiparul trecutului, ii va fi greu sa construiasca o noua alianta, sa se angajeze si chiar sa se defineasca intr-o relatie de parteneriat bazata pe implicare, reciprocitate si daruire de sine.
Tocmai in acest sens, un cuplu va fi format uneori din mai multe cupluri neoficiale, cu aliante latente si implicite, mai solide si mai reale decat cele oficiale – cu angajamente poate mai autentice si mai profunde in afara cuplului, decat cele investite in cuplul formal.
In unele cazuri, “adevaratul cuplu” poate fi constituit de relatia sotului cu mama lui, de relatia sotiei cu tatal ei, cu unul sau altul dintre copii, relatia sotului cu munca sau cu pasiunea pentru fotbal, muzica sau mesterit. Si menajul se extinde uneori cu o menajerie invadatoare, tiranica sau fermecatoare.
Lista bestiarului nu este exhaustiva. Poate fi vorba despre o pisica, un caine, un cal, carora le sunt destinate sau rezervate mangaierile, cuvintele dulci si semnele de atentie. Alaturi de ei este uneori sentimentul de complicitate, de a fi inteles.
Poate fi vorba si despre o fosta relatie de iubire, ramasa neincheiata, care, chiar daca nu se traduce in fapta, ocupa spatiul afectiv al unui barbat sau al unei femei si risca sa erodeze cuplul din prezent.
Aceste cupluri diferite pot fi complementare sau rivale. Daca sunt complementare, uneori aduc o gura de oxigen cuplului oficial, il stabilizeaza.
Credem ca in patul in care facem copii suntem doar doua fiinte, dar de fapt suntem cel putin 6.. sau chiar 18.. in universul suprapopulat al imaginarului sau al subconstientului nostru.
Intr-o viata de cuplu, “cuplurile” dintr-un cuplu isi declara uneori razboi pe viata si pe moarte pentru a pune mana pe unul dintre membrii cuplului, pentru a-l atrage sau pentru a-l tine la distanta.
Imposibilitatea unui partener de a se dezlega pentru a se alia cu partenerul ales va fi sanctionata prin somatizari violente, uneori cronice – sciatica, screloza in placi, artroza si alte afectiuni paralizante, avand drept rezultat invaliditatea. (Aspectul somatizarilor este in centrul intereselor lui Salome si este descris amanuntit in volumul “Mami, tati, ma auziti?”, insa in contextul relatiei parinte-copil. Daca doriti sa aflati mai multe, considerati-o o alta recomandare). 　
Un sot va spune ca nu a putut sa se implice, sa se abandoneze complet relatiei conjugale decat dupa moartea mamei lui sau a primei iubite.
O femeie va confirma ca nu a putut simti placerea fara a se simti vinovata decat dupa moartea tatalui sau a unui frate drag.
Oferindu-si mijloacele de clarificare a propriului trecut, acceptand sa-si defineasca pozitia fata de datoriile, obligatiile si misiunile cu care ai fost insarcinat si fiind dispus sa discute pe aceasta tema, fiecare dintre membrii cuplului isi acorda in acelasi timp mijloacele de a se alia cu partenerul, de a se angaja alaturi de acesta.

Despre importanta simbolizarii si a ritualurilor, Salome vorbeste mai pe larg in “Mami, tati, ma auziti?”, tot in universul relational dintre parinte si copil.. Dar o sa aduc si aici, in contextul cuplului iubit-iubita, cateva franturi:

O relatie de cuplu se amplifica atunci cand simbolicul circula intre parteneri, adica atunci cand obiectele, gesturile, atitudinile sau cuvintele capata sens si contribuie la reintregirea (sau vindecarea) unei situatii bulversante sau la reconcilierea divergentelor.
“De cand i-am putut inapoia mamei mele, sub forma unui pachet simbolic, toate angoasele pe care ea le depozitase in mine, am simtit ca ridicam greutatea si povara de pe umerii tai. Astfel, relatia noastra a fost usurata, a devenit mai deschisa si mai putin tensionata. Relatia noastra a devenit mai a noastra.”
“De cand am reusit sa-i vorbesc tatalui meu, sa-i spun si sa-i dau, prin mijlocirea unei sculpturi pe care o facusem special cu acest scop, toata dragostea pe care o simteam pentru el, eu, care credeam ca il detest, nu ma mai recunosc. Nu mai simt atat de acut nevoia sa-ti pun la incercare sentimentele, sa iti cer dovezi de iubire si nici nu iti mai pun la indoiala capacitatea de a ma iubi din cauza indoielilor mele.”
Cand unul decide sa nu se mai lase definit de temerile, de dorintele sau de nevoile CELUILALT*, atunci se poate incepe relatia de iubire.

*”CELUILALT” este acela care bantuie imaginarul, tertul din subconstient. “Celalalt” poate fi mama, tatal sau fostul iubit cu care se formeaza cuplul subconstient. (Thomas Gordon o spune si el, simplu si elegant, in celebrul manual al parintilor eficace; identifica cine detine cu adevarat problema, empatizeaza, dar nu o prelua. Este un drept pe care il ai absolut in orice relatie..)

O relatie, pentru a-si trasa drum spre viitor, trebuie sa construiasca un prezent pe fundatia unui trecut limpezit..

sinteza, fragmente si idei prelucrate dupa “Singuratatea in doi nu e pentru noi“, J Salome

..mai multe despre somatizari aici, aici, aici si aici.

Pentru ca mi-a placut mult.. mult, mult de tot  , m-am gandit sa o impartasesc cu tine. Jacques Salome vorbeste despre o “aritmetica speciala” in cadrul cuplului de indragostiti, dar eu o gasesc valabila atat in cuplul iubit-iubita, cat si in cuplul parinte-copil.

Sunt descrise trei etape;
1+1=1 (faza de gestatie, de atasament, simbioza, contopire, amalgamare)
1+1=2 (faza reidentificarii sinelui, de diferentiere a propriilor trasaturi, nevoi, ganduri, sentimente, nazuinte.. de ale celuilalt.)
1+1+1=3 (stadiul de triangulare; al treilea element reprezinta chiar relatia in sine – un organism viu, multiform si de sine statator ce are nevoie de ingrijire, respect, atentie, hrana la fel de mult ca o creatie sau un copil zamislit in comun)
E adevarat, la unii triagularea se formeaza prin intermediul unei relatii extraconjugale, dar asta nu inseamna decat tradarea propriei intimitati (si nu a partenerului oficial, cum s-ar crede), eschivarea in fata dificultatilor de asumare a rolului de partener intreg si responsabil pentru sine si pentru propriul capat de relatie.

“O relatie de cuplu poate dura in timp, dar pentru aceasta are nevoie de putina aritmetica. Pentru a fi doi este, evident, nevoie de DOI, dar trebuie ca mai inainte UNU sa fi fost intreg.
Iar a iubi.. inseamna sa conciliezi doua mari iubiri inseparabile. Sa fii indragostit de propria-ti libertate si sa te indragostesti de libertatea celuilalt”..

Eh, cum suna toata matematica asta nebuna?
Pentru mai multe “reguli de igiena relationala in cuplu” te invit sa citesti “Singuratatea in doi nu e pentru noi“, de  J. Salome. Nu ia mai mult de 3 dupa-amiezi daca ai (2) copii, si nu mai mult de una singura daca esti ïnca.. sa zicem “tanar si nelinistit”.

va urma..

-Mami, eu sunt kitten, Ţichi* e doggy, iar tu esti cow!

(*in caz ca nu se desprindea din context – “Ţichi” e de fapt frac`su, membrul recent biped al.. fermei )

Transferul de ostilitate
Cati tati, pana nu demult au retras copilului “care si-a omorat mama la nastere” dreptul la afectiunea lor?
Cum copilul simbolizeaza uniunea parintilor, cum ii reprezinta laolalta pe amandoi, el serveste uneori drept tap ispasitor pentru cel nefericit. Alteori, dimpotriva, in lipsa satisfactiei afective din partea partenerului, copilul devine “hrana”, obiectul adoratiei, singurul care aduce alinarea, care implineste visele neimplinitului sentimental si in care se pun toate sperantele.
Ambele atitudini sunt sufocante si nedrepte  pentru copil.
Este un fenomen frecvent intalnit in viata cotidiana. Tatal sau mama, exasperati de celalalt sot, se arunca asupra copilului la primul pretext si ii trantesc o palma care-i usureaza si pe care nu au indraznit sa i-o dea adultului. Reactia este sfasietoare, pentru ca ea creeaza la copil sentimentul confuz al unei nedreptati a carei cauza nu o pot intelege. Dar, in fine, ea este superficiala. Se mai intampla ca transferul sa aiba o gravitate de cu totul alt gen si sa se plaseze in planul sentimentelor profunde.Un barbat deceptionat si inselat poate sa respinga cu totul copilul celei ce l-a tradat; pe ea o va lovi prin copil: sau chiar daca nu-l stapaneste aceasta inconstienta dorinta de razbunare el se va indeparta instinctiv de ceea ce ii reaminteste iluziile lui de altadata. In mod analog, o mama care nu-l mai iubeste sau care nu-l mai admira pe sotul ei, chiar daca traieste in pace cu el, risca sa-si perturbe destul de grav copiii daca ea distruge, prin contagiune si chiar fara sa vrea prestigiul natural al tatalui; mai mult decat atat, se intampla ca ea sa pandeasca in ei ceea ceea ce ii aminteste “defectele” sotului si devine agresiv de critica, nedreapta, deci o educatoare mai putin eficienta.
Acest caz tipic pune in evidenta faptul ca prezenta fizica a parintilor nu ajunge catusi de putin pentru stabilirea unei atmosfere potrivite pentru dezvoltarea copilului. Caci sensibilitatea lui vie va sesiza rapid conflictele, chiar cele ascunse, care o vor perturba. Iata de ce este inexact sa spunem ca divortul ii perturba pe copii, la fel, in toate cazurile. El traumatizeaza cu mult mai mult copiii obisnuiti sa traiasca intr-o familie aparent fericita decat pe cei care traiau intr-o atmosfera incordata si ostila. Pentru acestia el aduce uneori un fel de usurare. Din considerente analoage, tatal sau mama vitrega pot cu greu sa simuleze afectiunea daca n-o simt de fapt; copilul sesizeaza de indata adevaratele lor sentimente.
J. T. Lauvis in “Marriage and Family Living”, “Cunoasterea copilului”, R Vincent

Cum se manifesta conflictele embrionare?
In majoritatea cazurilor ele se exteriorizeaza totusi prin certuri mici asupra unori chestiuni de amananunt.
Conflictul real si grav (rivalitate, neintelegere sexuala, lipsa de incredere si stima, nesiguranta) nu ajunge pana la constiinta sotilor care cred in mod sincer ca se cearta pentru probleme de orar, de dezordine sau bani. Copilul, antrenat in diverse certuri, sesizeaza destul de corect sentimentul adevarat care poate ca-i leaga totusi pe parinti, dar, cu toate acestea, este tulburat prin incercarea de a stabili de partea cui este. Or, sa iei partea unuia inseamna sa-l acuzi sau sa-l ataci pe celalalt; iata ca el se si simte vinovat. Aceasta vinovatie este agravata de un infinit de ori daca parintii fac din el arbitrul neintelegerilor lor si il constrang sa ia partea unuia dintre ei. Rezultatul obtinut in acest caz nu este numai perturbarea copilului dar si devalorizarea lor fata de copil. Imaginea lor se deterioreaza, si inca mai mult – insasi imaginea casniciei pe care fiul sau fiica lor risca sa n-o abordeze mai tarziu decat cu aprehensiune.
Dar copilul poate reactiona la conflicte si prin alte atitudini, subliniate de Osterrieth (in “L`enfant et la famille”)
-evadarea intr-o stare de visare, meditatie, imaginatie, insingurare, care il face sa-si povesteasca basme, uneori chiar sa-si inventeze alti parinti;
-regresul intr-un stadiu infantil, atasament excesiv, somatizarea, etc;
-agresivitatea sub forma unor explozii de manie, razbunandu-se in medii auxiliare sau paralele (la scoala, la joaca, etc), fortandu-i astfel pe parinti sa se preocupe de el.
Toate aceste atitudini pot aparea chiar si atunci cand conflictul profund dintre parinti nu se exteriorizeaza deloc. De pilda, atunci cand unul dintre parinti, sau amandoi, fug de camin refugiindu-se in munca, copilul devine hotarat-posesiv.
Dar situatia de conflict are cele mai perturbatoare efecte cand se exprima prin discutii avand ca subiect copilul. Fiecare dintre parinti critica procedeele educative ale celuilalt si copilul care se crede motivul conflictului considera ca este adevarata cauza care-i aţâţă pe parinti unul impotriva celuilalt; de aici sentimentul inferioritatii si culpabilitatii.
Dupa parerea doctorului Revault d`Alonnes (in “Exes ou insufficiance des besoin affectifs familiaux” / “L`ecolle des Parents”), parintii care fac bloc comun pentru a adopta o atitudine prea rigida fata de copil incearca, de asemenea, sa ascunda de ei insisi o neconcordanta profunda; tocmai pentru ca nu-si acorda unul altuia decat o incredere relativa, ei prefera sa se adaposteasca in spatele unor principii rigide al unei intelegeri superficiale.
(idei prelucrate, rezumat si citate dupa “Cunoasterea copilului”, R Vincent si “Marriage and Family Living”, J. T. Lauvis)